Relatii internationale, "curat murdar!!" ;) :)

San Antonio – Arhipelagul mitocanilor Avertisment1 Romanul acesta, a cărui originalitate va trece neobservată doar de imbecili sau de cei care nu cunosc limba, are două părţi. Prima este de factură poliţistă clasică; a doua, dimpotrivă, este delirantă la maximum, consecinţă, am considerat că e bine să le rezumăm pe amândouă, pentru că cititorul grăbit să poată, dacă e cazul, să citească doar partea care-i face bine la ten. Prin urmare, datorită acestei iniţiative abile, gugumanii se vor putea opri la sfârşitul primei părţi şi vor găsi drept în ultima pagină a cărţii rezumatul, celei de-a două părţi, în timp ce citind rezumatul plasat la pagina X spiritele elevate vor avea posibilitatea să înceapă volumul cu partea a doua. Acţionând în acest fel, avem sentimentul că satisfacem din nou toate gusturile şi că economisim fiecăruia timpul, dacă nu şi banii2. S.A. FIRST CAPITOL O infirmieră pătrunde în cameră. E înzestrată cu tot ce trebuie pentru a face un bărbat nespus de fericit… să părăsească domiciliul conjugal: un corp cu formele la fel de armonioase ca ale anuarului telefonic, un cap de cal, o voce care-ţi stârneşte dorinţa de a-ţi lua masca de gaze şi de-a te năpusti în adăpostul cel mai apropiat şi maniere pe lângă care purtările lui Attila par nişte mofturi mondene. 1Pe gratis, fiind în contul editorului. 2Nu-mi mulţumiţi, oricum eu îmi încasez în întregime drepturi de autor pentru cele două părţi. De altfel, noi am şi poreclit-o pe această delicioasă persoană Attila, fără să ne gândim că impetuosul barbar, atât de apreciat de huni şi atât de temut de ceilalţi, a murit la douăzeci şi unu de ani, ceea ce nu i se poate întâmpla infirmierei în chestiune, dat fiind că, de la înălţimea certificatului ei de naştere, mai mult de o jumătate de secol o contemplă. Ea se apropie de patul în care picoteşte Berurier şi trăsneşte o palmă răsunătoare peste dosul pahidermic al Majestăţii Sale. Grăsanul rage, râgâie, mugeşte, bolboroseşte, tuşeşte turceşte şi se ridică-n şezut, ţintuind-o pe Attila cu o privire mai mocirloasă decât coasta bretonă în timpul mareei negre. — Auzi, păpuşă, bombăne el, ai învăţat meserie cu spălătoresele din Portugalia sau ce mama naibii? — Temperatura! anunţă Attila, luând de pe o tăviţă un termometru pe care-l întinde Grăsanului. — Oh! la ce bun să-mi mai deranjezi dosul, dacă nu mai am febră! — Hai, fără goange, mârâie scorpia. — Atunci în bot cu el, consimte Grasul, vârându-şi termometrul în colţul gurii, gen chiştoc de ţigară. Dar infirmiera e de altă părere. Smulge cearşaful de pe Beru cu un gest necruţător, dezvăluind un dos enorm, cel mai rotund, negru, păros, grosolan, masculin şi organic din toate câte a adăpostit vreodată acest spital. — Luaţi-vă temperatura aşa cum se cuvine, altfel vă pun eu termometrul, îl ameninţă Spaima Lumii. — Nu, mersi, o dată mi-a ajuns, cedează Rotofeiul extrăgându-şi tubul de sticlă dintr-un orificiu pentru a-l vârî într-altul. Adaugă, cu o voce acră: — Când luaţi dumneavoastră temperatura unui bolnav, parcă aţi încerca să înjunghiaţi un taur! Attila scoate un hohot prelung, lugubru ca o poartă ruginită de cimitir şi trece la patul numărul 2, ocupat de un domn proaspăt operat la burtă. E destul de dărâmat, gagiul. N-aş vrea să mă audă, dar fie vorba între noi şi pompele funebre, aş paria mai degrabă pe Tirbuşon II, mârţoaga derbyului, decât pe şansele lui de supravieţuire. E un tip cu ten pământiu, care n-a prins culoare după operaţie. Are buzele palide, ochii înfundaţi în orbite şi aerul că se întreabă-ngrijorat ce caută aici. Cum e prea groggy ca să-şi înşurubeze singur termometrul, de problema asta se ocupă Attila, care, în cazurile disperate, abandonează stilul matador pentru a folosi gesturi mai caritabile. Eu ocup cel de-al treilea culcuş al încăperii şi sunt, astfel, ultimul servit. Am parte de un surâs relativ cordial din partea Attilei. — Pare-se că sunteţi în plină formă? îmi gângureşte ea. — Aşa-i soră, mă simt mult mai bine, încuviinţez eu. Pun termometrul pe rampa lui de lansare şi las să se scurgă şaizeci de secunde după cronometrul sorei (zisă de caritate). Nu suntem decât trei în hogeag. Pentru un spital, camera e destul de cochetă: de culoare crem, cu mobile vopsite în alb şi cu o plantă verde, un soi de praz mai mare, ce pare să se simtă bine în mirosul de eter. În timp ce urmăreşte mişcarea acelor pe cronometrul atârnat de lanţul unui crucifix portativ, Attila şuieră pe sub mustaţă „O, dulce şi smerit Iisuse”, un vechi şlagăr catolic pe care ea îl împrospătează, sincopându-l puţin. — Ia zi, păpuşă, lansează Oribilul, care-şi pierde răbdarea, dacă într-un an şi o zi n-ai venit să-ţi recuperezi materialul, te previn, îmi rămâne mie, auzi? Attila detestă glumele Grasului, ca şi familiaritatea lui deplasată. — Te-ar durea gura să-mi zici sora Maria îngerilor, ca toată lumea? îl apostrofează ea. Magistralul izbucneşte în râs. — Ah! auzi, cred că îngerii zboară ca vântul când te-aud bombănind aşa! Văd escadrile întregi trecând pe-aici! — Păgânule! exclamă Attila, oprindu-şi cronometrul. Ocara îl atinge pe Grăsan. — Ia zi, Maria celor doi îngeri ai mei, ar trebui să vezi cum îţi măsori cuvintele. Nu confunda umorul cu religia. Sunt catolic din ţâţă-n fiu, în familia mea. Suntem botezaţi, împărtăşiţi, tot! Şi când un Berurier îşi dă duhul, popa din sat vine să-i dea niţică împărtăşanie ca să-i spele grosul păcatelor, înainte să-şi ia permisul de turism pentru Paradis. Dacă nu ţin Paștele şi mi se întâmplă să halesc un antricot în Vinerea Mare, asta nu înseamnă că sunt exclus din biserică. Dacă vreţi să ştiţi, Bunul Dumnezeu mă cam are la inimă: de altfel, în meseria mea, trebuie să te ai bine cu bărbosu’, altminteri totul se cacariseşte rapid. — Care-i meseria dumitale? i-o tăie Attila, uşor amuzată de polologhie. Mă apucă o tuse zdravănă, menită să-i împrospăteze Năbădăiosului memoria. Pericolul, cu Beru, este că clocoteşte imediat. Or, nimic nu e mai greu de ascuns decât o oală cu apă clocotită. Violenţa reacţiei mele şi reacţia la violenţa mea îl readuc pe Grăsan cu picioarele pe pământ. — Mă ocup de transporturile rutiere, soro, răspunde el. Trec peste vicisitudinile drumurilor, care exact din cauza lor mă aflu acum în grija mâinilor dumitale de zână: dar există încărcatul şi descărcatul. Dacă v-aş spune că într-o zi un prieten mi-a făcut un banc? Lipise eticheta fragil pe o ladă care cântarea două sute de kilograme. În general, ceea ce e fragil nu-i greu, vă daţi seama… — Fireşte, încuviinţă Attila, de exemplu dumneata, personal, nu eşti fragil. — Exact, face mulţumit Rotofeiul. Deci, ca să vă revin la afurisita aia de ladă, scuzaţi expresia, o ridic fără ezitare şi o iau din loc. Dar colegul, ticălos... smulge eticheta în timpul căratului; dintr-un foc, două sute de kile mi se prăvălesc pe spinare, my sister, vă gândiţi ce tonaj! Sora Maria îngerilor nu e foarte permeabilă la povestea suprarealistă ivită atât de ciudat din creierul berurian. Râde arţăgos arătându-şi dinţii galbeni şi murmură: — Aţi face mai bine să vă scoateţi termometrul înainte să înceapă mercurul să fiarbă! Grăsanul ia o poziţie de contorsionist pregătindu-se să execute un triplu salt periculos şi extrage instrumentul de control din străfundurile lui. Sărmanul termometru seamănă cu o plantă abia smulsă din pământ. — Daţi-mi-l! se impacientează Attila. — O clipă! mârâie Grasul. E febra mea, nu? Şterge mâzga ce acoperă tija gradată şi anunţă: — 36,8, am deci puţintică slăbiciune, Sora Îngerilor mei! Ar trebui să începeţi să mă alimentaţionaţi serios şi, în orice caz, sămi aduceţi molan dacă vreţi ca sângele meu să-şi păstreze consistenţa normală… În timp ce infirmiera îi notează temperatura pe tabelul agăţat la picioarele patului, dragul de Beru declară: — Aţi insistat să-mi bag fierbătorul în fund, dar o să vă demonstrez că dacă mi-l lăsam în bot, era tataia! Sfârşindu-şi vorbele, îşi băgă termometrul în gură. Deşi tăbăcită de aproape treizeci de ani de oficiat în ploscă, Attila rămâne trăsnită. — Dar e scârboşenia întruchipată, tipul ăsta! spune ea, luândumă martor. Îmi arăt simpatia printr-o mimică potrivită, iar demna femeie, dezinteresându-se de porcul ăsta subfebril, începe să se ocupe de colegul nostru de cameră. Nu ştiu ce anunţă termometrul lui, sărmanul dar sora face o mutră lungă, când citeşte rezultatul. Pune mâna pe fruntea transpirată a tipului. — Merge, puiule? îl întrebă ea blând. Coloratul face o mişcare aproape imperceptibilă din cap, destul de îndoit. — Nu prea, doamnă, răspunde el, într-o franceză care ar fi fost cu siguranţă sâsâită, dacă răspunsul ar fi avut consoane siflante. — Va trece doctorul să vă vadă, promite aspra femeie. Se întoarce spre mine: — Cât despre dumneavoastră, puneţi-vă halatul şi mergeţi la sala de pansamente, puteţi merge, nu-i aşa, sau doriţi căruciorul? — Pot merge, soră, pot merge… Mă ridic din pat căscând. Devin un adevărat şarpe boa în culcuşul ăsta. Două zile de odihnă forţată ne-au înmuiat de tot. Un sfat preţios, prieteni: când merge prost, procedaţi ca şi cum ar merge bine, e unica metodă de a te vindeca. Bărbatul care zace este un învins, are psihologia unui învins şi asta-i foarte rău. Dovada sunt eu, cel ce vă vorbeşte, care nu sufăr de nimic, dar care, din motive pe care le veţi afla ulterior, mă prefac că sufăr. Rezultatul? Mă simt deja dărâmat, fraţilor. Mă caramelizez, mă cauciuchez, mă cocoloşesc, mă şubrezesc, mă disloc. Intru în tangaj când merg. Totul se-nvârte. Am linia de plutire nesigură. — Ştiţi unde e sala de pansamente? mă întreabă Attila, smulgând termometrul pe care-l suge Majestatea Sa. În fundul culoarului, pe stânga! — Mulţumesc, soră. În timp ce-mi leg cordonul halatului, îl aud pe Beru implorând: — Spuneţi-mi, n-aş putea să trag un fum, soră? — Pentru nimic în lume, asta l-ar deranja pe vecinul dumitale! — Nu mai rezist, pledează Captivul, e groaznic pentru un fumător înrăit! — Mie-mi spuneţi, oftează Attila, faceţi ca mine: fumaţi în closet! „Sala de pansamente” E caligrafiat pe uşă cu nişte litere la fel de groase ca obrajii Grasului. Bat şi intru înainte să fiu poftit. Sala e albă că valea cu acelaşi nume. Pereţii, mobilele, doctorul, totul e alb. Negru e numai costumul Bătrânului şi pălăria lui cu boruri răsfrânte. Boss-ul şi medicul conversează. Doctorul e aşezat pe masa de consultaţie. În timp ce şeful ocupă un taburet jos, pe care pare să se simtă la fel de comod ca în fotoliul său directorial. Zărindu-mă, cei doi încep să zâmbească(...)